M-a crescut o femeie de aur, bunica mea. O femeie care si-a dedicat viata familiei. Ii spuneam mamaia. Un suflet care intotdeauna m-a inteles. Cand eram copil, adoram sa ma joc cu ea, era jucaria mea preferata. M-a invatat multe lucruri, in parte, datorita ei sunt cine sunt astazi. Am auzit ades o vorba: asa mama, asa fiica. In cazul meu cred ca e valabil: asa bunica, asa nepoata. M-a iubit nespus. Era cea mai buna prietena. Avea o rabdare iesita din comun si o bunatate care ma facea sa alerg la ea, de cate ori intram pe poarta.

Imi placea sa ma asez in poala ei, chiar si la 30 de ani, iar ea ma mangaia, cu mainile aspre de la munca campului, dar asprimea aceea eu parca nu o simteam. Si-a dorit nespus de mult o stranepoata, sa o vada, sa o tina in brate. Si a vazut-o, dar din pacate era prea bolnava sa o mai poata tine in bratele sale, ii era teama sa nu o scape din mainile nesigure. A inteles cand urma cumetria fetitei si si-a dorit sa nu-mi strice fericitul eveniment. S-a stins, coincidenta sau nu, in dimineata de dupa cumetrie. Imi rasuna si acum in minte cuvintele ei: Stiu ca tu n-ai sa ma uiti. O port in suflet si o voi purta cate zile voi avea. E ingerul meu pazitor. Iubiti-va bunicii, asa cum am iubit-o eu pe bunica mea, si va vor rasplati cu dragostea lor! (Oana Nicoleta Rosu, Foto: Stock.XCHNG)