Am fost obisnuiti in ultimele decenii cu sintagma: mamaliga explodeaza! Adevarul este ca mamaliga explodeaza doar in anumite situatii si romanii au si un stil ciudat de a reactiona la situatii, ignorand altele identice sau crezand ca haina e mai aproape de piele decat… tricoul. Luam exemplul unor studenti de la UMF Targu-Mures, foarte vocali si indignati atunci cand e vorba de conducere maghiara, dar tacuti ca pestii de acvariu atunci cand conducerea UMF a decis peste noapte dublarea si triplarea pretului unui an universitar (de la 4.000 la 8.500 de lei, de la 8.000 de lei la 5.000 de euro!). Era indignarea ca maghiarii sa nu aiba conducere specifica mai mare decat modul aiuritor in care niste bugetari cu rude angajate tot la UMF si-au tras la institutia de stat cu locuri mai multe la taxa tarife duble sau triple peste noapte fara sa munceasca la fel de dublu sau triplu, caz care trebuia sa fie si in atentia DNA/ANI?! Macar pentru venitul de 219.000 de lei anual al rectorului Copotoiu?!

Tot mai multe romance sunt obligate sa-si vanda trupul. Din pacate, lipsa banilor le arunca asupra unor decizii pripite si periculoase. Tot mai multe romance, fie vedete, fie persoane simple, isi fac rost de bani prin aceasta practica numita sexul pe bani. Trist este faptul ca unele o aleg pentru ca este ultima solutie sa-si faca bani pentru painea cea de toate zilele, pentru a-si putea trimite copiii la scoala, pentru a putea trai. Si multi le condamnam, numindu-le femei usoare.

Nu pot sa spun ca am o parere tocmai buna despre gradinitele din tara. Desi aspectul lor e placut, ma refer ca au fost sponsorizate pentru renovare si le-au renovat frumos, modern si cu tot ce are nevoie copilul in materie de jucarii, lipseste personalul. Din lipsa banilor s-au redus angajatii gradinitelor. O singura ingrijitoare are grija de 19 copii. Haideti sa fim seriosi, cum sa se descurce o singura femeie cu asa multi copii. Nu ma mir ca tot timpul se plange ca acesti copii sunt rai si neascultatori, se bat, nu se joaca frumos si ca nu razbeste cu ei.

In Romania, cafeaua este cel mai vandut drog. De ce sa nu recunoastem ca romanilor le place sa consuma cafea, naturala, ness, capucino, solubila, boabe, cafea sa fie. Primul lucru care il face romanul dimineata dupa ce se trezeste este cafeaua. Dupa ce o savureaza, se apuca de lucru, caci considera ca aceasta il trezeste si ii da putere mai departe pe parcursul zilei. Nu e o gandire tocmai gresita, avand in vedere ca cafeaua contine cofeina care ne trezeste simturile, pune sangele in miscare si alunga starile de oboseala si somnolenta.

Am asistat la o dementa nationala referitoare la cainii comunitari. Societatea romaneasca atat de insensibila la omorarea unui japonez in Bucuresti (nu pe domeniu privat, nu sub supravegherea unei bunici, nu sub scuza varstei, nu cu suspiciunea ca victima a fost ucisa de caini de lupta si ca se insceneaza atacul maidanezilor, pentru ca vreun animal pe doua picioare sa nu faca puscaria binemeritata) a tinut mortis sa ceara sangele maidanezilor, la gramada. Pana si parlamentarii s-au conformat isteriei de la anumite televiziuni de partid si de stiri si au votat in buna parte pentru casapirea celor care erau considerati cei mai buni prieteni ai omului, iar alti parlamentari au anuntat atacarea legii la CCR.

In majoritatea tarilor europene, in mentalitatea de cumparator primeaza ideea de produs autohton, si asta pentru ca din micile investitii individuale, in calitate de consumator, poti ajuta economia propriei tari. Nu e o datorie, e o alegere pe care fiecare individ o face, din diferite considerente, dintre care cel mai plauzibil este calitatea! Evident, atunci cand cumperi, ai asteptari de la acel produs si vrei ca el sa devina o mica investitie utila.

Este foarte bine stiut faptul ca romanii intampina mari greutati in strainatate, incepand cu gasirea unui loc decent de munca, unde angajatorul respecta statutul angajatului, continuand cu respectarea drepturilor egale cu ceilalti cetateni ai Uniunii Europene si pana la cea mai simpla forma de relationare. Romanii sunt mereu priviti ca fiind partea intunecata a Europei, iar asta ingreuneaza viata multora, dar in special a celor care au incalcat legea intr-un fel sau altul. O problema deosebit de grava este faptul ca, odata ajuns dupa gratii, cetateanul roman, de altfel si cetatean european, nu mai are nici un drept.

Iubitorii de sange si de revansa contra cainilor comunitari aruncati in strada de javre pe doua picioare pot fi multumiti! Au obtinut legea care le hraneste setea de razbunare si sentimentul ca sunt mai presus ca niste animale fara stapan. Insii care s-au gasit sa reactioneze doar la presiunea televiziunilor de partid si de stiri si la indemnul organizatorilor de mitinguri, autorizate sau nu, ar trebui sa iasa acum in fata si sa spuna: am votat pentru victima din considerente… etnice! In momentul in care un turist japonez e omorat in centrul Bucurestiului, televiziunile de stiri ale PC si PDL nu faceau campanie pentru executia cainilor, nimeni nu venea la televizor sa intretina delirul impotriva cainilor. In momentul in care e vorba de un roman - si un copil, pe deasupra -, facem campanii!

In 2007, mi-am dat copilul la scoala, o scoala despre care se spunea ca este una dintre cele mai bune din judet. Primele doua luni au trecut relativ bine, insa apoi au inceput problemele, niste probleme aparent mici, care au degenerat apoi, in indiferenta uimitoare a personalului de la scoala. Unul dintre colegii fiului meu, un copil foarte energic (eu cred ca avea ADHD), imi deranja copilul, insa plecand de la simple jocuri se ajungea la pumni si la vanatai. Evident, am sesizat conducerea scolii, insa, dincolo de mustrarile care nu aveau nici un efect, nimic nu se intampla. Am discutat si cu parintii copilului si mi-au spus ca este dreptul lor sa dea copilul la scoala, la fel ca ceilalti copii, nerecunoscand ca fiul lor avea o problema de adaptare in comunitate. Neavand nici o alta posibilitate de sprijin, nici din partea invatatoarei, nici din partea conducerii scolii, am ajuns sa-mi retrag copilul si sa-l transfer la o alta scoala, unde este si acum, de altfel.

Am vazut ca din ce in ce mai multi oameni isi exprima parerea despre mediere si vreau sa povestesc cum am ajuns eu la concluzia ca medierea poate fi o solutie buna pentru noi. De cinci ani lucrez in Italia si, la inceput, am fost angajata fara acte, la o familie care nu doar ca nu imi respecta drepturile ca angajat, dar nici drepturile de om. La momentul respectiv, am suferit foarte mult, insa aveam nevoie de bani ca sa imi intretin copiii la scoala, asadar am continuat asa, pana s-a ajuns la o limita si am plecat, lasand lucrurile asa. Neavand acte in regula, nu am indraznit sa lupt pentru drepturile mele. Acum sunt cu acte in regula si mi se respecta tot ceea ce scrie in contract, insa sunt femei care se afla la inceput, vin si lucreaza aici in orice fel de conditii si suportand orice, pentru cativa bani cu care sa isi intretina familia din tara.

Daca ar fi sa dau timpul inapoi, nu stiu daca as alege medierea, intrucat cazul meu a fost destul de complicat, chiar si pentru justitie; am avut un proces care s-a derulat pe parcursul a trei ani, timp in care am ajuns sa ma imbolnavesc. Am auzit despre mediere de la un nepot de-al meu, insa nu stiu daca e cazul sa avem incredere sau nu in aceasta metoda. Tinerii de astazi sunt foarte entuziasmati de aceasta idee, insa noi, pensionarii invatati atatia ani cu justitia clasica, este greu sa prindem curaj si sa ne punem sperantele intr-o metoda noua. Eu am avut un proces cu fosta mea sefa. Am lucrat in confectii ultimii 5 ani inainte de pensie si patroana ne tinea in niste conditii de nedescris, insa fiecare din noi a stat asa, pentru ca am avut nevoie de bani. In ultimul an, atunci cand se anuntasera controale de la garda financiara, ea a hotarat sa ne inchida in sectie, a luat cheia si dusa a fost. Ne-a lasat acolo, pe o caldura infernala. E drept ca s-a intors seara, cand pericolul controalelor trecusera, insa atunci am hotarat, impreuna cu alte angajate, sa o dam in judecata pentru tot ceea ce rabdasem cat lucrasem la ea.

Am sa va povestesc cazul meu, unul destul de complicat, care s-a intins pe mai multi ani. Este vorba de un proces de calomnie, cauza fiind urmatoarea: o ruda a sotului meu m-a jignit foarte tare, in prezenta mai multor rude, pe care ulterior le-am chemat martori la proces. In impulsul acela de moment, l-am dat in judecata si asa au trecut trei ani, timp in care si eu si sotul meu ne-am imbolnavit si nu am rezolvat nimic, am ramas doar cu bani dati in vant.

M-am intrebat, vazand ca medierea incepe sa ia amploare in Romania: Oare in conflictele dintre satenii catunelor indepartate si uitate de civilizatie, acolo unde certurile sunt adevarate turniruri cu furci, coase si ce mai au ei in dotare, ar fi posibila interventia unui mediator? Inteleg, din ceea ce am citit pana acum, ca macar una din parti ar trebui sa-si doreasca medierea, insa cum faci sa explici unui om stapanit de instinctul furiei ca trebuie sa trateze problema diferit? Exista mediatori specializati pe astfel de cazuri, sa le spunem violente? Ma intereseaza pentru ca am fost martorul unor astfel de episoade desfasurate in mediul rural si stiu ca sunt situatii care par, cel putin pentru noi, oamenii de rand, niste razboaie fara iesire.

Sunt studenta la Drept in anul II si urmaresc tot ceea ce publicati despre mediere. Ca potentiali viitori avocati, suntem instruiti sa folosim informatiile dobandite in scoala, in interesul clientului nostru. Perspectiva rezolvarii unei dispute pe cale amiabila mi se pare cu adevarat o provocare, intrucat, in cazul avocatului, totul pare simplu: analizezi cazul si faci tot posibilul sa invingi, in interesul clientului tau. In cazul medierii, cred ca e mai mult decat insusirea cursului privind aplicarea legislatiei, cred ca e o meserie care necesita abilitati de cunoastere a caracterului unei persoane. Dupa cum va spuneam, sunt abia in anul II al unei calatorii spre ceea ce mi se parea a fi o meserie de vis, aceea de a lucra in slujba dreptatii, aceea de a stabili un echilibru si de a faca astfel incat adevarul sa invinga intotdeauna.

Vad ca discutiile despre mediere sunt din ce in ce mai dese. Ma numesc Maria si ma judec cu fratele meu pentru casa parinteasca. Nu ma judec de azi, de ieri, ci de peste patru ani. Tata a lasat in scris (o hartie scrisa de mana, fara valoare, dupa parerea mea) casa pentru fratele meu si anexele pentru mine, iar mie nu mi se pare corect, din moment ce eu am fost aceea care i-am ingrijit si pe el, si pe mama, atunci cand au fost bolnavi. Da, am cheltuit foarte multi bani din pensia mea. Eu si fratele meu nu ne mai vorbim de cand a inceput totul.

Macar o data in viata ne lovim cu totii de nedreptati, de situatii in care avem impulsul de a ne rezolva problemele apeland la instanta. Din pacate, cu totii stim cat de greoi merge sistemul nostru de justitie si cati bani trebuie cheltuiti, cat timp si cati nervi. Imi amintesc ca odata am fost martor intr-un proces al unui coleg de munca si pot sa spun ca lungul sir de termene m-a facut sa cred ca sunt un norocos, neavand probleme care sa necesite apelarea la instanta. Acolo, pe holurile lungi, oameni din toate mediile sociale isi imparteau insulte, se priveau de parca unul ar fi consumat aerul celuilalt, era o atmosfera care iti inducea o acuta stare de nervi, indiferent cat de calm ai fi fost.

Romania libera scrie: Antonescu: Deseori regret ca nu sunt femeie. Nu sunt deloc feminist, detest feminismul, pentru ca imi pare ca risca sa desfigureze femeia. Cred cu conservatoare modestie ca Dumnezeu ne-a creat diferiti cu egala splendoare dumnezeiasca ÅŸi ceea ce are mai pretios femeia este tocmai ceea ce face diferenta in raport cu barbatul. Deseori, deseori, sunt invidios pe dumneavoastra sau regret ca nu sunt femeie, azi cu atat mai mult macar ca sunt foarte curios ce va sa va spuna Bogdan Chirieac sau Marius Pieleanu.

Printre cele mai dureroase momente pe care cineva le poate trai sunt acelea in care oamenii dragi, poate chiar cei mai apropiati, se transforma, dintr-un motiv sau altul, in dusmani. Pentru ca lumea aceasta este facuta astfel incat inaintea celorlalte lucruri importante sa primeze propriul interes, se intampla adesea ca cele mai frumoase relatii care au inceput frumos sa se termine pe holurile intunecate ale salilor de judecata, cu insulte greu de suportat, care iau locul, incredibil de brutal, cuvintelor frumoase de altadata. Pentru ca am vazut ca astazi se vorbeste despre mediere, m-am gandit ca astazi viata mea ar fi fost, cu siguranta, mai linistita, fara mustrari de constiinta.

Putem spune ca acest an, 2013, este anul cel mai fierbinte pentru sanatate, pentru sistemul sanitar romanesc. Un an fierbinte pentru ca prescriptia electronica a devenit obligatorie, la iesirea din spital a fost introdusa coplata, spitalele sunt platite dupa noi criterii, iar la Casa Nationala de Asigurari de Sanatate s-a instalat un nou sef. Sistemului privat i s-a pus frana pentru a nu se extinde si a-l acoperi pe cel de stat.

Acum zece ani, pe cand locuiam in casa parintilor mei, ne-am lovit de o problema referitoare la documentele casei. Cumparata pe vremea comunismului, fara acte in regula, la fel ca multe alte case din zona in care noi locuiam, casa avea nevoie acum de acte actualizate. Evident, ne-am adresat unui avocat, in speranta ca va fi un demers rapid. Ne-am inselat, si ar fi nedrept sa spun ca a fost din cauza avocatului. Intreg sistemul judiciar era, in vremea aceea, suprasolicitat. Cand s-a terminat totul, mai exact acum doi ani, am rasuflat usurati, de parca ni s-ar fi luat o mare piatra de pe inima. Habar nu aveam ca in instanta lucrurile merg atat de greu.

Adevarul propunea in urma cu vreo doi ani, prin semnatura lui Laurentiu Luca, tema: Cum ai dori ca Romania sa celebreze centenarul Marii Uniri, la 1 decembrie 2018? Daca imi este permis, as indrazni un raspuns socant: pregatindu-se sa isi mute Ziua Nationala pe 4 sau 26 iunie! Motivul este importanta actului de la Trianon (semnat in 4 iunie 1920) si intrat in vigoare in 26 iunie 1921. Judecand cu inima, 4 iunie 1920 a insemnat cu adevarat Romania Mare si recunoasterea internationala.

Am avut norocul sa ma nasc intr-o familie cu simtul umorului, o familie in care reuniunile se lasa intotdeauna cu rasete si voie buna. Chiar si acum, cand tata,  responsabilul principal al glumelor, s-a mutat printre nori, continuam sa condimentam intalnirile noastre cu un strop de veselie. Tata obisnuia sa spuna: Cine nu stie de gluma traieste degeaba. E adevarat, noi, romanii, avem simtul umorului si ni-l pastram chiar daca circumstantele nu sunt intotdeauna un decor asortat glumelor. Cum treci insa peste greutatile care inevitabil apar in viata oricui, cum faci asta daca nu stii sau ai uitat sa razi din tot sufletul?

Intreaga Europa ne arata cu degetul pentru ca nu avem suficiente scoli, insa vin si va intreb: pentru cine sa mai construim scoli? Conform datelor de la ultimul recensamant, nu numai ca populatia Romaniei este in continua scadere, insa si natalitatea a scazut dramatic. Din cauza saraciei, din cauza unui sistem prost gandit, tinerele familii au ajuns sa se gandeasca de doua ori inainte de a avea un copil. Foarte multi spun ca nu-si permit sa faca un copil; nici vorba de 2 sau 3, cum era la moda acum 25-30 de ani. Statul nu sustine, nu incurajeaza natalitatea, iar omenilor le este din ce in ce mai greu sa-si asigure strictul necesar.

Mie nu mi se pare normal ca, in 2013, sa constatam ca, din pacate, in Romania sunt mai raspandite bisericile decat spitalele. Acum cand lumea e plina de bolnavi care au nevoie de spitale si medici, pentru un viitor mai bun, in sensul sanatos. Nu stiu cum functioneaza chestia cu construitul bisericilor, fiintarea lor, insa nu era mai bine sa se finanteze pentru un proiect de sanatate, pentru construirea unui spital de copii cu probleme sau un spital oncologic pentru cei care sufera de cancer? Eu optez pentru spitale, spitalele sunt pentru cei vii, bisericile sunt pentru cei morti si plecati de langa noi, caci pentru linistea lor ne rugam. Cu totii avem in familie pe cineva bolnav, un parinte sau bunic bolnav, pe care vrem sa-l vedem cat mai mult pe langa noi. De ce sa nu ajutam la insanatosirea sau macar tratarea lor, sa-i prelungim viata, decat sa ne rugam pentru sufletele lor plecate in lumea de dincolo? (Melinda Draghita)