Am un baietel de patru ani si jumatate. Cand avea trei ani a trebuit sa plec un an in strainatate si, cum sotul meu este extrem de ocupat, de copil s-a ocupat o ruda mai indepartata care a venit la noi special sa aiba grija de el. Numai ca programul lui a inceput sa se desfasoare mereu mai mult in fata televizorului.  S-a indragostit de pufuleti si alte chimicale dintr-astea pe care le cumperi la punga. A inceput sa se ingrase si sa se anemieze. Mai grav, a inceput sa dea semne de rahitism. Dar nu a observat nimeni. Cand m-am intors, m-am ingrozit. Nici nu-mi mai  recunosteam copilul. Si asta doar intr-un singur an de zile! Partea cea mai rea tinea insa de faptul ca se obisnuise cu prostiile alea pe post de mancare si cu statul in fotoliu cu ochii atintiti in televizor. A fost un chin sa-l dezobisnuiesc, pentru ca nici nu  vroiam sa-i impun schimbarea cu forta, chinuindu-l, caci bietul copil nu avea nici o vina. Nici nu vreau sa-mi mai aduc aminte prin ce am trecut! Erau nopti intregi in care nu dormeam incercand sa gasesc noi si noi stratageme prin care sa-l anim la joaca, sa-l fac sa uite de televizor si de asa-zisa lui mancare. A fost greu, dar am reusit.

Activitatea mea ma tine mai mult pe scaun. Asta m-a predispus unui stil de viata excesiv de sedentar, mai ales ca majoritatea cunoscutilor isi petreceau si timpul liber tot la povesti sau la televizor cu o cola sau o bere alaturi de o pizza sau altele asemenea pe care le poti comanda usor la o firma de catering. Nu a trecut mult timp si am inceput sa ma ingras, sa ma misc mereu mai greu si sa ma doara picioarele din ce in ce mai rau, mai ales intr-o anumita perioada a lunii... Intai am tratat lucrurile cu indiferenta, apoi am inceput sa ma ingrijorez si sa ma sperii. Am fost la medic si am inghitit tot felul de medicamente, dar lucrurile se agravau in loc sa se indrepte, pana ce, intr-o buna zi, o colega noua m-a luat cu ea, mai mult cu forta, la o sala de gimnastica. La inceput am crezut ca o sa mor. Au trecut luni de zile pana sa fiu iarasi in stare sa ma misc normal, caci in scoala eram slabuta si ma miscam ca o zvarluga. M-a dus si la masaj si, alaturi de ea, am inceput sa reinvat sa mananc normal, salate, fructe, peste si o friptura adevarata langa un pahar de vin. Am inceput sa ies cu grupul ei de prieteni la munte si sa-mi petrec timpul liber la aer curat, in mijlocul naturii. N-am mai avut nevoie de nici un medicament. De fapt tot la indemnul ei am inceput sa iau ulei din ficat de cod, atat capsule, cat si ulei la sticla.

Modul de raportare la sanatate difera foarte mult in functie de timp si de loc. Traditional, oamenii nu se preocupau explicit de sanatate. Ei respectau traditiile, iar sanatatea venea de la Dumnezeu. Apoi a  venit increderea in medicina si iarasi nu aveai nevoie sa te preocupi de sanatate, ca te duceai la doctor. Si sanatatea nu a intarziat sa se subrezeasca pe zi ce trece. Apoi am inceput sa constientizam ca important este sa prevenim si sa nu ajungem la doctor. Acum am facut un pas mai departe. Inchidem spitalele si trimitem doctorii pe alte meleaguri. Ce ne ramane de facut in aceste conditii?

Sunt atenta la stilul meu de viata atunci cand mediul in care ma aflu imi permite acest lucru. De dimineata beau un pahar de apa pe nemancate, iar apoi la 30 de minute mananc 2-3 biscuiti. Merg pe jos la serviciu, iar de obicei, la micul dejun oferit la birou, cer paine integrala cu cascaval, aproape niciodata sunca presata, desi uneori cascavalul s-a terminat si nu am alta optiune. Am intotdeauna pe birou un litru de apa, beau inainte de a pleca de acasa 3-4 pahare de apa si iau cu mine un fruct; la pranz beau alte doua pahare cu apa, unul inainte si unul dupa masa, intotdeauna cer supa si incerc sa ma feresc pe cat posibil de alimente grase.