Era vara lui 2012, torida, o caldura care parea sa topeasca pana si cerul. Dupa obloanele din lemn maro de la etajul doi al blocului vecin se intrezareau uneori miscari ezitante, de parca cineva ar fi fost acolo, insa nu ar fi avut curajul sa se arate. Pentru mult timp crezusem ca era doar o impresie a mea, pentru ca toti ceilalti imi spuneau ca acolo locuiesc cativa marochini care isi lasasera acasa copiii si sotiile. Si am crezut asta pana intr-o zi, cand, urcand scarile acelui bloc, am zarit-o pe Amina, o femeie acoperita din cap pana in picioare. Matura presul din fata usii, insa, vazandu-ma, s-a repezit in casa si a inchis usa. Au urmat cateva zile in care stiam ca era acolo, dupa perdelele acelea intunecate si ma intrebam cum e posibil sa stea ascunsa in casa zi si noapte, izolata.

Parintii mei, ingineri si oraseni autentici, s-au mutat la tara sa-si traiasca perioada pensionarii mai frumos. Initial, am avut reticente. Sa faci o casa nu e lucru usor, gradina e pretentioasa, iar vecinii sunt prea prietenosi, parca mai greu de ignorat decat cei de la bloc. Ca sa nu mai spun ca drumul pana acolo dureaza, pe ploaie si ninsoare, parca si mai mult. Si totusi, n-am putut sa nu observ si partea frumoasa a traiului in afara orasului. In primul rand, vara, poti sa te descalti si sa stai cu picioarele in iarba.

Ravi este un caine-minune. Nu stie trucuri, nici nu poate sta picior peste picior intr-un fotoliu la un pahar de vorbe cu un coleg de breasla. Nimic kafkian. Este un caine comunitar (sa fie oare el parte din comunitatea oamenilor?) care pana nu demult s-a aflat intre viata si moarte. M-am oprit asupra lui pentru ca, dintr-odata, m-am trezit in miezul povestii. E o poveste cu tristete, lucruri inedite si multe emotii. Incepe cu o masina grabita si un caine care imbratiseaza, fara sa vrea, momentul si locul nepotrivit. O face cu aceeasi dragoste inocenta cu care da timid din coada cand cineva ii ofera putina atentie. Alearga pe strada ca si cand la capatul ei l-ar astepta o recompensa surprinzatoare. Nu stie ca in cateva secunde botul masinii il va face sa se rostogoleasca de trei ori ca un covrig aruncat. Va ramane sangerand in mijlocul strazii, in timp ce faptasul isi va vedea calm de drum.

Recunosc, ma fascineaza povestile oamenilor simpli, trairile lor, idealurile si sacrificiile pe care le fac pentru a-si indeplini visele. Pe Suyara am intalnit-o aici, in Italia. Amandoua fusesem fals informate: eu credeam ca ea vine din Africa, ea stia ca eu vin din Romania, insa se astepta sa fiu de culoare. Insa, incet, incet, povestile s-au elucidate. Suraya este destul de reticenta la inceput, e politicoasa, insa nu lasa sa i se vada emotiile. Dupa cateva zile, observa ca nu sunt genul care sa scotoceasca cele mai nestiute secrete, desi imi doresc nespus de mult sa ii aflu povestea, intuind ca, dincolo de linistea pe care o afiseaza, Suraya ascunde emotii stiute numai de ea.

Mi-aduc aminte cu drag de acele vremuri cand, copii fiind, asteptam vara nu numai pentru vacanta mare, ci si pentru bunatatea acestor fructe. Astazi, nu mai au acelasi gust ca atunci, dulce, acrisor, plin de aroma. Pietele erau pline, copacii din livada bunicii la fel, mancam pe saturate gemuri, compoturi din belsug pe care le faceau bunica si mama. Ne mai si jucam cu ele, faceam cercei si puneam la urechi, sora-mea mai ales era mandra de ei, apoi le mancam.

Stiu… tu crezi ca lumea e facuta din materie, acea materie intrupata sub forma milioanelor si milioanelor de obiecte care fac din aceasta lume un loc din ce in ce mai confortabil. De la periuta de dinti din paharul de pe chiuveta din baie si pana la ceasul subacvatic cu internet de mare viteza, toata existenta noastra depinde, in masura mai mare sau mai mica, de obiecte. De unele din acestea suntem chiar dependent, altele nu au absolut nici o importanta pentru noi si, cu toate acestea, ele exista. Fara indoiala, societatea in care traim este una consumista, consumam tot ce se poate, ne transformam sarbatorile in adevarate lupte date din ce in ce mai aprig, prin supermarketuri.

Ne dorim, mai mult decat orice pe lume, sa devenim mame, protectoarele eterne ale creaturilor mici si inocente pe care le purtam cu atata grija in pantece. Ii ingrijim mai presus de fiinta noastra, intrucat momentul in care o femeie devine mama e momentul in care renunta iremediabil la ea. Fiecare clipa incepe cu un gand pentru copil, indiferent ca acesta are cateva luni, un an, douazeci sau chiar cincizeci, pentru ca meseria de mama nu este una cu contract pe perioada determinata, ci este pentru intreaga existenta. Toate mamele, cele care poarta cu adevarat in suflet titlul de mama, isi doresc tot ce este mai bun pentru copilul lor, isi fac planuri, sperante sa fie sanatos, sa fie fericit, sa aiba in viata tot norocul din lume, o cariera de succes si o familie frumoasa.

Casa familiei Anemoli e una dintre cele mai sofisticate din zona. E mare si impunatoare, inconjurata de un gard din arbusti de dafin, care in serile de primavara raspandesc un parfum proaspat, usor intepator. Ferestrele mari si maronii poarta inca sticla aceea pe care Leo insusi a cumparat-o de la un negustor indian, acum mai bine de 70 de ani. Insa, de departe, aura de mister a acestei case e bradul din fata sa, plantat de Leo pe cand avea nu mai mult de 20 de ani. Au trecut de atunci sapte decenii. Leo a plecat, destul de recent, spre meleagurile norilor, insa bradul a ramas mereu acolo, ca un pilon protector al casei. E bradul care le aminteste tuturor de Leo si de personalitatea sa speciala.

Sunt mamica a doi copii minunati, unul de 2 ani si jumatate si altul de 3 ani si jumatate. Diferenta dintre ei este foarte mica, dar Dumnezeu a vrut sa ne dea o asa bucuria si am primit-o cu mare drag. Locuim in Focsani, un oras cu posibilitati de dezvoltare medii, cu poluare suficienta si zgomot infernal. Ne supunem, nu avem cum schimba radical aceste lucururi, pe principiul cu o floare nu se face primavara... Noi incercam sa fim rationali si echilibrati si in acest spirit imi educ si copiii.

Vreme trece, vreme vine,/Toate-s vechi si noua toate, scrie Eminescu in poezia sa Glossa. Nu e usor sa constatam ca timpul trece si ca lucrurile evolueaza mai repede decat le putem noi asimila. Suntem atat de adanc prinsi in lucrurile de zi cu zi, incat ceea ce se schimba in jurul nostru ni se par lucruri normale, le acceptam asa cum sunt si cum ni se prezinta si intr-un final le asimilam, transformandu-se in lucruri banale.

Cu totii ne aducem aminte de bunicii si strabunicii nostri de la tara cand vine vorba de tesaturi. Eu imi aduc aminte cu mare drag acel sat in care nu exista casa fara tesaturi pe pereti, pe pat, pe perini decorative, pe geamuri... peste tot erau atarnate. Erau lucrate cu mare drag si mare pricepere de catre batranii satului, care se mandreau cu ele. Necesita mult efort si talent, insa acum, in zilele noastre, tinerii nu mai dau 2 bani pe ele, le arunca si le inlocuiesc cu tapete si autocolante moderne. Insa eu le ador.

Cum urci dealul spre cimitirul din Baccinello, printre brazii inalti care par sa atinga cerul, auzi, printre soapte, povestea lui Ildiko. Oamenii care vin aici zilnic sa isi viziteze rudele raposate trec din cand in cand si pe la mormantul ei, o privesc… unii cu compasiune, altii cu rigiditate si cu ideea ca moartea este rasplata pentru pacatele comise in aceasta viata. M-am apropiat si eu de mormantul lui Ildiko, intr-o seara de mai, cand salcamii din jurul zidului inalt al cimitirului murmurau parca rugaciuni si lasau parfumul florilor sa razbata dincolo de caramizile invechite ale zidurilor.

Gradina Zoologica Schonbrunn din Viena este cea mai veche gradina zoologica din lume. In vara anului 1752, Imparatul Franz I., sotul Mariei Theresia, a inaugurat menajeria nou amenajata in gradina Palatului Schonbrunn. Astazi, gradina se numara printre cele mai moderne si bine amenajate gradini zoologice. Zoo Schonbrunn face parte dintr-un complex caruia ii apartin castelul, parcul cu numeroasele constructii, fantani si statuete. Numele Schonbrunn, insemnand fantana frumoasa, provine de la o fantana arteziana a carei apa a fost consumata de catre curteni.

Povestile cu locuri si intamplari stranii m-au fascinat dintotdeauna, si mai fascinant este sa le asculti la tara, de la oameni care povestesc cu detalii fine intamplari ai caror protagonisti au fost chiar ei. La 10 kilometri de Falticeni, intr-un colt unde natura pare sa fi ramas necontaminata de nocivitatea pe care o intalnim atat de des in aglomeratia orasului, intalnesti oameni cu farmecul oamenilor de altadata, si pentru ca ma fascineaza simplitatea si naturaletea lor, ii ascult, incercand sa intuiesc secretul linistii si al tihnei cu care isi duc viata. Le ascult povestile pe care ei le deapana cu atata spiritualitate, incercand sa te transpuna parca in atmosfera circumstantelor din poveste. 

Anul acesta, Sarbatorile Pascale au trecut foarte repede pentru ca le-am petrecut cu mare bucurie. Le-am asteptat cu mare nerabdare, preparand toate bunatatile necesare mesei de Pasti: oua rosii, cozonac, pasca, drob, friptura de miel, sarmalute, salata boeuf, dar si friptura de porc (pentru cei carora nu le place carnea de miel). Lumina Invierii Domnului am primit-o in suflet cu bunatate si smerenie si o vom pastra cu mare bucurie. Dar ceea ce m-a impresionat anul acesta a fost cadoul pe care l-am primit: bomboane de ciocolata.

Pe numele sau real, Marin Teodorescu, Zavaidoc s-a nascut la 8 martie 1896 la Pitesti. In familia sa, talentul muzical este o trasatura nativa, tatal sau fiind renumit la vremea respectiva pentru harul sau de a canta la tambal si la vioara. Deseori isi lua copiii, indiferent de vreme, si pleca sa cante la nunti sau la alte petreceri. Se spune ca Zavaidoc avea un caracter iute, iar numele sau ar proveni din arhaismul zavaidoaca – zapacit, obraznic, in limba veche munteneasca.

La Judecata de apoi cu totii am vrea sa auzim pe Mantuitorul spunand: Caci flamand am fost si Mi-ati dat sa mananc; insetat am fost si Mi-ati dat sa beau; strain am fost si M-ati primit; gol am fost si M-ati imbracat; bolnav am fost si M-ati cercetat; in temnita am fost si ati venit la Mine... Oare cati dintre noi se mai gandesc temeinic la acest moment infricosator cand vom da socoteala pentru toate si cati mai sunt preocupati de castigarea vesniciei sufletesti prin fapte de milostenie?

Suna iarasi telefonul… raspund plictisita, dar imediat ma inveselesc pentru ca o prietena draga ma invita la un curs gratuit de oratorie. Ma aflu intr-o sala imensa, impozanta, cu o acustica perfecta. Pe prietena mea au asaltat-o niste persoane prietenoase cu multe informatii despre curs. Persoanele se muta apoi la mine. Constat stupefiata ca se vorbeste in engleza si ca aceasta intalnire este structurata pe momente alese cu mare precizie si mi se inmaneaza un program al serii. De pe pliant aflu ca aceasta organizatie care tine cursul se numeste Maestrii discursului si ca misiunea lor este de a forma, indruma si evalua persoane dornice sa devina oratori si lideri.

Moment de poveste la petrecerea unui copilas. Alba-ca-Zapada picta de zor chipul fiecarui copil. Toti copiii erau entuziasmati. Wow! Vreau sa fiu Alba-ca-Zapada! Dar cum? Alba-ca-Zapada este o fata! Nu-i nimic, o putem picta toata! Uite aici, pe mana ta! Am retrait momentul la fiecare petrecere pentru copii, unde am insotit-o pe fiica mea. Totii copiii isi doreau sa fie personaje de desene animate. Cateva minute, dragoste fata de copii, un portofoliu vast, multa imaginatie, o mana indemanatica si transformarea avea loc. Iar vopselele folosite nu se aleg la intamplare, se folosesc produse profesionale, speciale pentru pielea copiilor, non-toxice si non-alergice. Este o activitate deosebit de distractiva si de atractiva pentru copii, dandu-le posibilitatea sa intre in pielea personajului preferat, fie ca e vorba de Spider Man, fie ca e un fluturas delicat sau o pisica.

Pentru a-mi umple timpul acesta noros de iarna, m-am gandit sa fac niste martisoare. Initial, am cumparat tot felul de ate colorate, apoi m-am hotarat ca anul acesta colectia sa fie numai in culorile alb si rosu, pentru a respecta semnificatia  martisorului, plecarea iernii si venirea primaverii. Mi-am procurat: cartoane de diferite culori, 3 perforatoare, unul tip floare, unul tip trifoi si un perforator de colt, doua gheme de bumbac, special pentru crosetat, pungute autoadezive cu dimensiunile de 6 x 8,5, margele foarte mici albe si rosii, inchizatori pentru brosa. Cam astea ar fi toate materialele necesare pe care le gasiti la magazinele pentru dezvoltarea creativitatii.

Zilnic trec pe langa libraria plina cu carti, insa niciodata nu vad pe cineva sa iasa cu vreo carte in mana. Nimeni nu mai citeste, acum cand totul e online. Ce pacat! Acesti oameni carora nu le place sa citeasca, spunand ca isi pierd timpul, de fapt pierd altceva: aventura pe care o traiesti cu fiecare pagina citita, entuziasmul si curiozitatea povestii. Si cu totii stim ca citind creste capacitatea noastra de retinere, memoria se dezvolta, cultura noastra generala devine mai bogata.

Ma numesc Darius-Andrei si am un anisor si aproape 4 luni. As vrea foarte mult sa va povestesc cate ceva din viata mea de pana acum pentru a impartasi cu voi aceste ganduri. Am venit pe lume intr-o superba zi de toamna. Salcamii isi scaldau frunzele intr-un soare rupt parca dintr-un cazan cu miere topita. Era un septembrie cald, dulce si aromat… asa-mi spunea atunci scumpa mea mama. Am simtit-o implinita si multumind Celui de Sus pentru tot. Nu cred ca se vor mai inventa cuvinte care sa exprime sentimentele acelor prime zile, mireasma acelor prime atingeri, parfumul mamei pe care o sa-l port cu mine toata viata.

Septembrie 1979, am plecat cu ganduri mari, in clasa I-a, la o scoala din orasul Bacau, la 4 km de casa. Cu mari pile, scoala buna, din centru! Parintii mei nu au fost de acord sa fac scoala in comuna natala, mai ales dupa episodul cu gradinita, cand am fost nevoita sa stau mai mult acasa. Doua trimestre m-a insotit cineva la scoala, dupa care a trebuit sa ma descurc. Autobuzele circulau numai la ore de varf. Asa ca la sfarsitul programului stateam cel putin o ora sa ma plimb prin oras sau o luam pe jos. Iar cand venea autobuzul, plin si cu oameni pe scara, ma ingramadeam si eu, poate cu noroc sa mai coboare cineva si sa nu fiu imbrancita de unii care imi spuneau ca am timp sa mai stau in statie.

E usor sa spui: nu cred, am spus-o si eu, au spus-o si altii de mii de ori si cu toata convingerea, insa, uneori, afirmatii atat de vehement sustinute s-au intors dovedindu-si veridicitatea. Trebuie sa recunosc: nu am avut niciodata ocazia sa dau nas in nas cu vreo fantoma, nici macar cu vreun spirit ratacit, si asta ma determina sa fiu reticenta, sa le pun la indoiala existenta, insa - spun unii – nu m-am aflat la locul potrivit, in momentul potrivit. Asadar, locurile bantuite, subiecte de indelungi emisiuni TV, de studii aprofundate, de cercetari si,  mai nou, obiectul unei ramuri speciale a turismului.